Plictiseala plictisitoare

Am tot asteptat si am tot cautat un subiect interesant despre care sa scriu aici. Dar despre ce sa scriu, cand viata mea e cel mai plictisitor lucru de pe acest pamant?
Si cum pot schimba asta?

Ma enerveaza monotonia. Intotdeauna m-a enervat. Si nu stiu cum sa schimb lucrurile. E aiurea cand ai prea mult de lucru. Dar si mai aiurea e sa stai degeaba.
Iar eu nu suport sa stau fara sa fac nimic productiv.
Simt nevoia sa ies, sa fac ceva, chiar sa ma angajez. Dar toate dorintele astea dispar cand ma uit la pasaportul meu si imi dau seama ca in curand plec.
Si partea care ma doare cel mai tare cand vine vorba de plecarea mea: nu stiu daca se merita sa incep o relatie, o prietenie, ceva. Pentru ca nu stiu daca o sa mai fie ceva acolo cand ma intorc.
Mi-e greu sa ma abtin, sa nu-mi spun sentimentele. Dar trebuie sa o fac.

Euphoria

Din nou, ziua de luni se dovedeste a fi una cu noroc!
Si, in ciuda faptului ca sunt rupta de oboseala, sunt fericita. Lucrurile imi merg dupa cum vreau eu, iar asta e bine. Facultatea e...extraordinara! :)) Si partea cea mai buna: am prieteni buni cu care pot sa impart bucuria asta! :)
Cred ca pana la urma, asta e cel mai important lucru. Ca la sfarsitul zilei nu conteaza cati bani ai in buzunar, sau ce masina conduci, ci e mai important cine iti este alaturi. Cu cine poti imparti si bune si rele si te accepta asa cum esti.

In ultimele zile m-am simtit mai aproape de prietena mea cea mai buna, chiar daca intre noi sunt aprox. 110 km. Si, incet-incet, incep sa-mi fac prieteni si printre colegii de facultate. Totusi, petrecem impreuna 3 ani! Ar fi pacat sa ne comportam ca niste straini.

Think before talking

Mama m-a invatat sa nu regret nimic din ceea ce fac, indiferent daca e bine sau nu.
Si sincer, chiar nu am regrete. Stiu ca sunt oameni pe lumea asta care ma accepta asa cum sunt, stiu ca sunt unii care incearca sa ma schimbe, si sunt ok cu asta, m-am obisnuit.
Pana la urma, cine ma place, ma place asa cum sunt, nu?

Totusi, ma simt...aiurea. Asta se intampla daca gura mea o ia inaintea capului! Ar trebui sa invat sa gandesc inainte sa vorbesc. Pentru ca nu de multe ori in viata mea am intrat in belele tocmai din cauza ca vorbeam aiurea.
Dupa cum am scris mai sus, nu regret ce am spus. Dar...imi pare rau ca sunt lipsita de tact. Ca nu incerc sa fiu mai...nici nu stiu cum ar trebui sa fiu. Mai diplomata? Mai tacuta? Habar nu am. Cert e ca mereu o dau in bara cand vine vorba de comunicare.

Who I am today...

Keep your head high, keep your chin up and keep smiling because life's a beautiful thing and there's so much to smile about.

E ciudat cum eu numai in zile ca astea imi amintesc ca am atatea motive ca sa zambesc.

Ultimele zile au fost...nu tocmai bune, in ciuda "performantelor" mele de la examene. Insa, acum sunt inapoi pe drumul cel bun. Am fost la sala, unde pentru aproape doua ore mi s-a golit mintea de orice gand rau si pesimist, iar apoi m-am intors acasa binedispusa. Cine zicea ca sportul nu iti face bine era un maaaare prost!

Ma gandesc la ziua de ieri, si la cat de bine m-am simtit cu colegii mei. Si cum, in ciuda aparentelor, chiar sunt o persoana sociabila. Si imi place sa vorbesc cu lumea si sa-mi fac cunostiinte noi. Iar asta e un lucru bun...cred.

Daca stau si ma uit inapoi la liceu imi dau seama ca m-am schimbat enorm de mult. Fostii mei colegi chiar aveau dreptate, nu mai sunt aceeasi. Si nici nu vreau sa fiu. Pentru mine liceul a reprezentat un loc groaznic, unde nu vreau sa ma mai duc nici macar in vizita! Eram mereu fata aceea complexata, tocilara, care in ciuda faptului ca era sefa clasei, avea mai multi dusmani decat prieteni. Nu cunosteam pe nimeni atunci, si eram singura. Probabil ca nimeni nu stie prin ce am trecut eu in liceu, insa toti m-au judecat. M-au judecat pentru ca eram cum eram, m-au judecat pentru ca invatam bine, ma priveau dubios atunci cand radeam si asteptau ocazia sa faca din nou misto de mine. Nu a fost partea cea mai fericita din viata mea. Si imi pare rau pentru ca si in ziua de azi imi amintesc acei 4 ani groaznici din viata mea.

Mi-a fost atat de frica la inceputul facultatii! Mi-a fost frica sa nu se repete istoria. Probabil ca m-am schimbat in persoana in care sunt acum, tocmai ca sa nu mai fiu nevoita sa trec prin ce am trecut.

Iar acum sunt fericita. Am devenit mai puternica, tocmai datorita experientelor din liceu. Si nu regret ceea ce s-a intamplat, pentru ca din cauza fostilor mei colegi eu m-am schimbat in bine. Insa, tot mai vreau sa uit ce s-a intamplat...

Intelegere...

Stiu ca uneori sunt mai dificila. Dar acum, am devenit de-a dreptul paranoica! Si probabil ca daca nu as fi avut curaj sa discut ceea ce ma deranjeaza cu el, as fi innebunit de-a dreptul!

Dar ma bucur. Ma bucur ca sunt intelegatoare, si ca pot sa accept faptul ca uneori nu pot sa le fac pe toate si ca nu detin eu controlul.

Cred ca toata lumea care e intr-o relatie are la un moment dat probleme cu cine detine controlul. Pana acum credeam ca un echilibru e foarte bun. Dar, incet, incet, imi dau seama ca cel mai bine e sa las uneori pe cel de langa mine sa conduca. 

Ca fata, in ciuda faptului ca simt mereu nevoia de a fi independenta, atunci cand sunt cu un baiat vreau ca el sa aibe initiativa. Si chiar sa "dicteze". De ce? Probabil e sentimentul asta de atasament, dorinta de a depinde de cineva, nu stiu.

Cred ca partea cea mai buna din situatia in care ma aflu e ca nu sunt legata de nimeni si de nimic. E sentimentul ala de libertate, combinat cu sentimentul ca apartin cuiva. Doua sentimente total opuse, nu? Dar impreuna dau cel mai frumos rezultat.

Si, pe masura ce saptamanile trec, incep sa ma conving de faptul ca luni chiar e ziua mea norocoasa. Cred ca nu o sa am o zi mai buna ca cea de azi. Ma simt foarte bine! Am iesit in oras, am luat 10 la examen la econometrie, am reusit sa las paranoia la o parte si sa inteleg ca uneori pur si simplu nu e timp, mi-am primit chiar si bursa de merit (tocmai am verificat cardul!) si am o energie care, culmea, nu e din cauza celor 2 cafele pe care le-am baut. 

E o zi buna din toate punctele de vedere. Chiar si vremea pare sa fie de partea mea! :)

Girl problems

In general sunt o persoana cuminte, calma, care ar face orice ca sa nu-i deranjeze in vreun fel pe cei din jur. Dar mai exista si zile in care mi se rupe de ceilalti. Zile ca astea.

Eu dau vina pe hormoni. Si pe conditia mea de femeie. Probabil ca daca nu ar exista menstruatia, nu ar mai exista nici certuri.

Intr-un fel, ii invidiez pe baieti. Ei nu sangereaza 4-5 zile pe luna. Si nu au durerile astea ingrozitoare. Si nu trebuie sa treaca prin durerile nasterii. Ei doar o baga, o scot, o scutura iar apoi isi vad de treaba lor. (sunt sarcastica)

Probabil ca in zilele astea m-as comporta frumos, daca nu ar fi durerile astea. Care ma enerveaza atat de tare, incat timp de 4-5 zile stau ca pe ace, gata sa explodez oricand si sa-mi vars nervii pe primul care-mi iese in cale.

Optimista

Dupa conversatiile de ieri seara cu doua persoane foarte importante pentru mine, mi-am dat seama de anumite lucruri. Si mi-am dat seama de cat de fraiera am fost pana acum. Sa stai si sa iti plangi de mila si sa fii pesimist tot timpul nu e raspunsul la toate intrebarile. Am fost prea mult timp trista si parca am suferit degeaba. Am depus eforturi considerabile, dar in directia gresita.

Din fericire, m-am trezit din starea asta deplorabila si mi-am dat seama ca am muuult mai multe lucruri pentru care sa fiu recunoscatoare. Viata mea e bine asa cum e, iar eu sunt multumita cu ea. Poate ca sunt anumite lucruri pe care le-as schimba, dar stiu ca ele o sa se modifice cu timpul.

Si, daca stau si numar binecuvantarile, imi dau seama ca as avea pentru ce sa fiu fericita:

1. Am o familie. Asa, imprastiata prin diverse colturi ale tarii, dar exista. Am o mama care zilnic se duce la o slujba prost platita ca sa poata totusi sa-mi asigure un viitor mie si fratilor mei. Am un frate mai mare pe care il iubesc mai mult decat pe mine insumi. Mi-a fost alaturi in vremuri grele si intunecate, cand toata lumea a uitat de familia noastra. Mi-a fost un tata, atunci cand am ramas fara unul adevarat. Si mi-a dat niste lectii pe care nu le voi uita niciodata. M-a invatat sa apreciez ceea ce am, sa ma multumesc cu ceea ce primesc, dar in acelasi timp sa lupt pentru ceea ce imi doresc.

2. Am prieteni. Putini, dar adevarati. Plecati prin orase diferite, cu personalitati si caractere diferite, dar totusi, parca suntem "suflete pereche". Nu avem secrete unii fata de ceilalti si putem sa ghicim ceea ce e in mintea celuilalt, fara ca macar sa vorbim. Si chiar daca avem pauze lungi in care nu schimbam nicio vorba, putem oricand sa ne revedem si sa reluam conversatiile de unde le-am lasat.

3. Il am pe el. Poate ca nu e o relatie adevarata, dar nici nu am nevoie de una in acest moment. Stiu ca am cu cine sa schimb o vorba, iar cand mi se face dor pot sa pun mana pe telefon si sa-l sun sau sa-i trimit mesaj.

4. Am facultatea. Poate ca par o tocilara, dar chiar imi face placere sa-mi petrec timpul acolo. Am cativa colegi cu care ma inteleg bine si cu care pot purta conversatii pe diverse teme. In plus, imi place ca sunt apreciata pentru rezultatele mele. Poate parea superficial, dar pe mine laudele ma ajuta enorm de mult. Ma ambitioneaza sa lucrez mai mult, sa depun mai mult efort, pentru ca stiu ca la final primesc o recompensa (materiala sau imateriala). Iar aprecierea pe care o primesc pentru rezultatele mele e nepretuita.

Si...lista ar putea continua la nesfarsit.

Important e ca, in ciuda nemultumirilor mele, am mai multe lucruri de care sunt multumita. Am pentru ce sa ma trezesc dimineata si pentru ce sa lupt. Am un scop si multe vise pe care trebuie sa le indeplinesc.

Incet-incet imi dau seama ca am mai multe motive sa fiu fericita. Si o sa incerc sa termin cu pesimismul asta, pentru ca nu ma va duce niciunde.

Pot spune ca in zilele astea am invatat multe. Am crescut, m-am maturizat si mi-am dat seama ca nu trebuie sa alerg dupa lucruri imposibile, cand am tot ce-mi trebuie alaturi de mine.

Bun ramas

Azi nu e ziua mea cea mai buna. Portia de rabdare mi-a fost deja "mancata" de cativa tigani si pensionari, la coada la CEC. Si pe langa asta, am umblat intruna o jumatate de zi dupa niste lucruri intangibile, al caror rezultat o sa-l vad abia peste ceva timp.

Ma simt...ciudat. A trebuit sa renunt la o parte din mine. A trebuit sa renunt la ceea ce imi facea placere, pentru a primi altceva in schimb. Iar acum stau si ma uit la dosarul meu de la scoala postliceala si ma intreb daca am facut ceea ce era bine. Am renuntat...eu, care eram ferm convinsa sa lupt pentru ceea ce vreau.

Pana in momentul asta nu am simtit durerea aceea pe care o simt de obicei oamenii atunci cand pleaca de acasa pentru mai mult timp. Nu am simtit durerea despartirii. Pentru ca pana acum nu am fost nevoita sa renunt la nimic. Si o sa-mi fie dor...de clase, de practica, de colegi, de tot.

Am muncit un an si jumatate pentru...un dosar. S-a sters tot din arhiva, iar acum nici nu mai exist in acel loc si nici nu mai e vreo dovada ca am fost vreodata acolo. Cred ca asta ma doare cel mai tare.

Incepe sa-mi para rau de alegerile pe care le-am facut. Incep sa cred ca plecarea mea in Germania nu e cea mai buna idee. Si, Doamne, cu cine sa vorbesc despre asta? Cine m-ar intelege? Cine ar putea vreodata sa inteleaga cat de mult mi-a placut mie tot ceea ce am facut aici?

Telefonul nu suna. Nici macar un bip, sau un mesaj. Ma simt pentru prima oara singura si simt ca nu am cu cine sa vorbesc...

Ganduri la miezu' noptii

In ultima vreme am tot cautat ceva calumea despre care sa scriu aici. Dar nu pot sa ignor ceea ce mi se intampla si sa scriu despre alte lucruri. Pentru ca sunt lucruri care ma pun pe ganduri noaptea. Care ma aduc pana in punctul in care imi vine sa plang. Dar, cum spune melodia, "Big girls don't cry". Asa ca ma abtin si imi inghit lacrimile.

Nu ar trebui sa vad numai partea proasta. Pentru ca sunt si atatea parti bune, care ma bucura si ma fac sa privesc cu entuziasm la viitor. Dar in acelasi timp, stiu ca dupa bine va veni si rau.

In ultima vreme parca nu ma mai pot abtine! Vad partea proasta de la fiecare lucru. Si imi pare rau ca am ajuns asa. Obisnuiam sa dau dovada de un optimism aproape...prostesc. Si vedeam partea buna in fiecare lucru. Si aveam mereu incredere ca toate vor fi bine.

Dar, in momentul in care stii ca pleci 6 luni departe si lasi pe cineva in urma ta...nu mai poti fi optimist...

I feel...I'm alive!

When nights are cold and stars are few, I close my eyes and think of you. A silent hope, a silent tear, a silent wish that you were here...

Unele lucruri nu se intampla pentru ca asa vrem noi. Se intampla pentru ca asa ar trebui sa fie. Sau...cel putin asta e motivatia mea pentru ziua de azi.

Imi place sa cred in destin, nu pentru ca sunt o romantica incurabila, ci pentru ca vreau sa cred ca unele lucruri nu se intampla din cauza mea. Vreau sa cred ca nu eu am ales sa simt ceea ce deja simt, ca nu eu am ales drumul asta pe care sunt.

Dar, pana la urma, toate lucrurile care sunt in jurul meu sunt alegeri pe care eu le-am facut. Si nu trebuie sa astept ca un lucru sa se schimbe, ci trebuie sa-l schimb eu. 

Nu stiu cum o sa actionez mai departe. La fel cum nu stiu ce o sa fac maine. Dar trebuie sa merg mai departe, sa incerc sa schimb ceva, pentru ca nu ma pot juca cu oamenii sau cu sentimentele. Si, mai ales, nu ma pot juca cu sentimentele mele...