Azi nu e ziua mea cea mai buna. Portia de rabdare mi-a fost deja "mancata" de cativa tigani si pensionari, la coada la CEC. Si pe langa asta, am umblat intruna o jumatate de zi dupa niste lucruri intangibile, al caror rezultat o sa-l vad abia peste ceva timp.
Ma simt...ciudat. A trebuit sa renunt la o parte din mine. A trebuit sa renunt la ceea ce imi facea placere, pentru a primi altceva in schimb. Iar acum stau si ma uit la dosarul meu de la scoala postliceala si ma intreb daca am facut ceea ce era bine. Am renuntat...eu, care eram ferm convinsa sa lupt pentru ceea ce vreau.
Pana in momentul asta nu am simtit durerea aceea pe care o simt de obicei oamenii atunci cand pleaca de acasa pentru mai mult timp. Nu am simtit durerea despartirii. Pentru ca pana acum nu am fost nevoita sa renunt la nimic. Si o sa-mi fie dor...de clase, de practica, de colegi, de tot.
Am muncit un an si jumatate pentru...un dosar. S-a sters tot din arhiva, iar acum nici nu mai exist in acel loc si nici nu mai e vreo dovada ca am fost vreodata acolo. Cred ca asta ma doare cel mai tare.
Incepe sa-mi para rau de alegerile pe care le-am facut. Incep sa cred ca plecarea mea in Germania nu e cea mai buna idee. Si, Doamne, cu cine sa vorbesc despre asta? Cine m-ar intelege? Cine ar putea vreodata sa inteleaga cat de mult mi-a placut mie tot ceea ce am facut aici?
Telefonul nu suna. Nici macar un bip, sau un mesaj. Ma simt pentru prima oara singura si simt ca nu am cu cine sa vorbesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu