Mai e timp...

Dupa ce toata saptamana am facut ca trenu' pentru ca nu am avut deloc timp liber, acum pot in sfarsit sa respir.
Insa totusi, ma simt frustrata. Frustrata ca nu am reusit sa le fac pe toate, frustrata pentru ca simt ca in continuare nu voi avea timp sa le fac pe toate, frustrata ca imi sta mereu gandul in alta parte.
Stiu ca mai am timp destul, dar in continuare ma simt de parca zilele ar fi bagate-n sac. Si atunci tind sa grabesc lucrurile. Si sa ma enervez, desigur.
Mi se aprinde flama cam repede, stiu. Iar o data ce ma enervez, spun numai lucruri tampite, sau injur, sau ii insult pe cei care ma enerveaza. Nu ar trebui sa fac asa, dar cand trebuie sa stai zi de zi printre niste oameni care nu judeca logic, ti se cam pune pata. Mai ales atunci cand cei din jurul tau se si comporta ca niste idioti!
In fine...nu vreau sa ma mai gandesc la asta, ca ma enervez iar.

...Uneori mi-as dori sa nu am colegi. Toate lucrurile ar parea mai usoare, daca as fi singura, sau inconjurata doar de un numar mic de persoane. Pentru ca atunci e mai usor sa stabilesti anumite treburi administrative si nu te mai certi cu nimeni.
Sau, cel putin, mi-as dori ca (,) colegii sa semene mai mult cu mine. Sa le placa scoala, sa invete, nu sa isi doreasca mereu sa chiuleasca sau sa se grabeasca cu programarea examenelor si sa ne dea la toti programul peste cap.

Imi va fi greu sa ma calmez si sa uit ce ma supara. Parca acel lucru insignifiant mi s-a lipit de creier si ma bazaie la intervale regulate de timp. De parca doar asta ar fi important. De parca nu mai am si alte lucruri la care sa ma gandesc!

Falling Pieces

Uneori simt ca lucrurile din viata mea nu-si au rostul, ca nu sunt corelate intre ele. Si chiar daca sunt total diferite unele fata de altele, eu simt ca nu pot trai fara ele.
Postliceala, facultatea, modulul, workshop-urile, toate isi au locul lor special in viata mea si mi-e atat de greu sa renunt chiar si numai la o "piesa" din puzzle-ul meu zilnic. Simt ca fara unul din aceste lucruri, ramane un loc gol in viata mea, pe care nu stiu cum pot sa-l umplu.
Iar acum, ma aflu la rascruce. Sa aleg sa fac ceea ce din totdeauna mi-am dorit, sau sa urmez fagasul pe care au luat-o lucrurile acum 1 an? Sa renunt la ceva, ca sa obtin altceva mai bun, sau sa nu schimb nimic? Sunt intrebari la care inca nu pot sa raspund, si probabil nu voi putea face asta prea curand. Insa daca nu gasesc un raspuns, voi pierde atatea oportunitati!
Iar daca renunt, chiar si numai la un lucru, voi simti ca mi-am pierdut timpul aiurea. Sa stergi cu buretele un an si jumatate e greu. Sa uiti ca ai existat ca persoana in acel loc, sa pleci din locul in care te-ai simtit bine si la care te-ai dus cu drag...e dureros.

Insa timpul trece tic-tac tic-tac, iar eu trebuie sa ma hotarasc. Pentru ca mi-am dat seama ca nu pot avea tot...

Caii verzi pe pereti

In ultimele zile s-au adunat toate pe capul meu, iar acum nu stiu ce sa fac ca sa reusesc sa duc la indeplinire toate sarcinile. Timpul liber e invers proportional cu cheful meu de invatat: cu cat am mai mult timp liber, cu atat mai putin vreau sa invat si invers. :)
Asa ca eu, acum, la propriu, stau si ma uit la cai verzi pe pereti. Cheful, motivatia si concentrarea mi s-au dus la doar cateva secunde dupa ce am terminat de copiat un seminar. Ce sa ma mai pun sa-l si invat?!? Gandul imi sta la Germania si la posibilitatea de a pleca sa studiez in strainatate, chiar si numai pentru un semestru. Ca sa nu mai vorbesc de alti factori "perturbatori" care nu-mi dau pace! Numai gandul ca maine e marti ma face sa fiu agitata! Iar dupa marti, vine miercuri si am sa-l vad din nou.
Stiu ca nu e bine ce gandesc, dar uneori nu pot sa ma concentrez asupra altor lucruri, indiferent cat as vrea! As vrea sa pot dicta creierului ce sa gandeasca si inimii sa nu mai bata in halu' asta, ca oricum stiu ca sanse nu sunt, la fel cum nu sunt sanse sa scap de asta prea curand...


Oare va reveni vreodata totul la normal? Si oare voi inceta vreodata sa ma mai gandesc la asta? Ca mie imi e dor sa fiu fata care eram anul trecut...

Psihologia relatiei

Simt acum un val puternic de inteligenta care m-a acaparat, imediat dupa cursul de psihologia educatiei, asa ca am hotarat sa fac o postare in care sa vorbesc mai mult la general despre cum ar trebui (in opinia mea) sa decurga o relatie.
Poate fac asta pentru ca eu intampin acum probleme, sau poate o fac doar ca cei din jur sa inteleaga anumite lucruri si cum unele lucruri care par foarte mici pot afecta puternic o relatie. Scopul nu prea conteaza, ci continutul e mai important.

Asa ca, sa trecem la...treaba! :)
In relatie, in mod normal, sunt 2 persoane. Inteleg ca unii oameni nu stiu sa numere, dar e chiar atat de greu sa pricepi ca lumea nu se invarte numai in jurul tau?!? Egoismul e o maaare problema, cu care ne putem confrunta si in afara unei relatii. Si problema cea mai mare e ca uneori persoana de langa noi nu stie, sau nu isi da seama ca face anumite lucruri doar in propriul interes. Sau uneori nu vrea sa recunoasca!
Si un alt lucru pe care vad ca multa lume nu il intelege: doar pentru ca ai un/o iubit/a nu inseamna ca persoana de langa tine nu mai are voie sa aibe anumite ocupatii sau hobby-uri care sa nu coincida neaparat cu ale tale. Nu trebuie sa stai lipit/a tot timpul de el/ea, doar pentru ca sunteti impreuna. Din contra, prin toate revistele pe care le-am citit, specialistii si psihologii chiar recomanda ca doi iubiti sa aiba si activitati pe care sa le faca singuri. Si aici chiar nu ma refer la cursuri separate la facultate, ci la hobby-uri si activitati extracuriculare. Gandeste-te cand te desparti de el/ea! Ce o sa faci? O sa stai toata ziua, o sa-ti plangi de mila, iar intr-un final o sa-ti dai seama ca tu chiar nu ai nimic de facut. Nu ai niciun hobby, nicio activitate in timpul liber, asta doar pentru ca tu pe timpul relatiei ai stat lipit/a non-stop de cel de langa tine!
Si pentru numele lui Dumnezeu, accepta ca cel de langa tine are o parere si o viziune asupra lucrurilor diferita de a ta! Ce e atat de greu sa intelegi ca oamenii sunt diferiti unii de altii nu doar din punct de vedere fizic, ci si psihic, din punct de vedere al inteligentei, caracterului, temperamentului, etc.


Acestea fiind zise (scrise), eu inchei acest post si ma duc sa incerc sa-mi rezolv propriile probleme pana nu e prea tarziu. Pacat ca unii oameni sunt prea incapatanati ca sa ma asculte!

Luni...

 

Am o stare foarte ciudata azi. Am fost toata ziua hiperactiva, si poate prea entuziasmata, avand in vedere incidentele de ieri.

Dar uneori nu ma pot abtine. Cand vad ceva, cand imi sunt facute complimente, cand cineva imi arata ca are incredere in cunostiintele mele, pur si simplu mi se umfla inima in piept de bucurie. Pentru ca stiu ca, poate doar pentru o secunda, cineva s-a uitat dincolo de aparente. Si a vazut ca pot fi si inteligenta, si buna la suflet, si devotata, si matura.

Aparentele inseala? Poate. Momentan ma bucur de faptul ca mai sunt oameni care vad si dincolo de imagine.

Insa nu stiu daca voi mai avea saptamana aceasta o zi mai buna ca cea de azi. O fi luni, o fi vant si frig, dar eu ma simt bine. Si nu, nu i se datoreaza acest fapt lui pentru ca si-a cerut scuze! Mai sunt si altii care ma pot face sa zambesc si sa ma simt bine, fara niciun pic de efort. 

Cum a fost, de exemplu, profesorul meu de la Economia Comertului, care prin faptul ca m-a ales sa merg in Germania semestrul viitor m-am facut sa ma simt inteligenta, sa simt ca am facut ceva bine in sfarsit, si ca nu sunt chiar atat de inutila precum ma credeam.

Poate ca uneori complimentele primite de la iubit, familie si prieteni nu au un impact atat de puternic asupra noastra, cum au acelea pe care nici nu le asteptam!

...se mai intampla si "accidente"

Dupa ce niste membrii ai familiei mele au fost martori la un accident grav astazi, eu am cazut intr-o stare de soc si revolta. Nu mi se pare corect ca un biet copilas nevinovat de doar 5 ani sa moara, in timp ce vinovatul de 77 de ani traieste in continuare, fara resentimente. Ba chiar a si incercat sa fuga de la locul accidentului! Unde e dreptatea in lumea asta? Si cine o sa le dea celor 2 parinti un copil nou? Nu poate niciun obiect sau fiinta umana sa umple golul ramas in familia lor. Si de ce il mai lasa Dumnezeu pe pamant pe omul ala care omoara si distruge vieti, in loc sa-l tina cat mai departe, ca sa nu mai nenoroceasca si pe altii?


__________________________________________________________________



Si de ce mai indur eu atatea? Cand mereu el tot ce stie sa faca e sa-mi scoata ochii din cine stie ce motive inventate de altii sau chiar de el. Si niciodata nu ma crede! Daca nu are incredere, de ce nu pleaca?
De ce are placerea asta nebuna de a-mi f**e nervii de fiecare data din acelasi motiv?

Echilibru

Inca tin minte de cand eram mica, eram la ora de gimnastica si incercam sa fac cumpana. O chestie pe care nici in ziua de azi nu reusesc sa o fac cu gratia si talentul fostului meu profesor. Dar nu ma plang. Sa-mi tin corpul in echilibru e unul din cele mai usoare lucruri pe care le fac acum. In rest...totul e alergatura dintr-un loc in altul, de la o persoana la alta.
Incep sa cred ca altfel nu se putea. Ca cel mai bun lucru pentru mine e sa-mi incarc tot timpul cu o facultate, un modul de psihopedagogie si o scoala postliceala. Si vreau sa cred ca toate acestea imi vor folosi intr-o zi.
...Imi pare rau ca sunt atat de pesimista. Dar atunci cand nu am timp nici sa merg la baie sau sa mananc, incep sa-mi pun intrebari. "Oare asa e cel mai bine?", "Oare voi reusi sa duc la final tot ce am inceput?" Si, bineinteles, intrebarea care ma macina in fiecare dimineata si seara: "Sigur nu am uitat sa fac ceva?" A uita e omeneste, stiu, dar nu in halul in care o fac eu! Uit ce am mancat de dimineata, uit cate lingurite de zahar mi-am pus in cafea, la doar cateva secunde dupa ce am inceput sa amestec in ceasca. La un moment dat am inceput sa uit sa-mi fac temele si proiectele, si chiar datele in care trebuia sa dau teste sau examene. Asa ca am inceput sa ma organizez. Cam tarziu, avand in vedere ca sunt deja anul II, dar mai bine acum decat niciodata.
Insa organizarea e doar una dintre problemele minore cu care ma confrunt. Problema principala a mea e gasirea unui echilibru; intre timpul pe care il acord scolilor, timpul pe care il acord prietenilor si timpul pe care mi-l ofer mie. Oh, de ar avea ziua 34 de ore! Le-as face pe toate, as termina proiectele la timp si as mai ramane si cu timp pentru mine. Dar indiferent cat mi-as programa activitatile si iesirile cu prietenii, cand ajung acasa nu mai am timp si chef nici macar sa ma demachiez.

O alta problema e gasirea unui echilibru in gandire. Hmmm..."echilibru" nu e tocmai cuvantul potrivit, dar parca exprima cel mai bine ceea ce vreau sa spun. Nu e problema ca nu invat sau ca nu am ordine in ganduri, dar exista in unele zile niste "dezechilibre" destul de urate. Nu ma mai pot concentra, mintea mea ramane intr-un singur loc. Si, din cate vad, in ultimele zile (adica saptamani) numai la lucrul acela m-am gandit. Lucru stupid, imoral si de-a dreptul indraznet (in sensul rau al cuvantului)! E vina mea, ca nu incerc sa-mi canalizez eforturile si gandurile in alta parte. Dar in acelasi timp, nu e in totalitate vina mea. Daca nu s-ar fi uitat niciodata la mine in felul acela, probabil ca in zilele in care nu trebuia sa-l vad i-as fi uitat chiar si numele!

Mintea mea e un lucru atat de complex si frumos, in ciuda faptului ca uneori imi joaca feste si ma supune la tot felul de provocari si tentatii. Am o memorie de scurta durata in ceea ce priveste treburile mai importante, in schimb, tin minte orice detaliu legat de EL.

...doamne, uneori mi-as dori sa uit tot, chiar si cum ma cheama!